Actualele sate componente ale comunei fac parte dintr-o regiune cu populaţie veche ca şi celelalte aşezări din regiunea subcarpaţilor de curbură.
Factorii fizico-geografici dar şi cei economico-geografici au jucat un rol deosebit pentru stabilirea poziţiei satului şi crearea cadrului natural în care se desfăşoară activitatea locuitorilor prin oferirea posibilităţilor de trai, ca rezultat al valorificării potenţialului şi resurselor naturale ale acestuia.
Primul tip de factori au influenţat mai ales structura şi extinderea în suprafaţă în timp ce cei de-ai doilea au avut ecou mai ales în ceea ce priveşte valorificarea resurselor naturale pentru crearea posibilităţile de trai suficiente.
Procesul de roire a fost destul de haotic în cadrul întregii unităţi subcarpatice şi a fost reglementat într-o oarecare măsură de factorii economici şi sociali.
La apariţia lor aceste sate puteau oferi condiţii numai pentru un anumit număr de locuitori.
Populaţia era într-o continuă creştere însă suprafeţele de teren ce asigurau sursele de existenţă rămâneau neschimbate aşa încât s-a ajuns la desprinderea din vechiul sat a unei părţi din locuitori.
Aceştia întemeiau o altă aşezare într-un alt loc, iar în vechiul loc rămâneau numai atâţi locuitori câţi puteau să-şi asigure hrana.
Astfel s-au format alte sate, care la rândul lor, prin sporirea numărului de locuitori au devenit şi ele sate–matcă atunci când condiţiile de trai au devenit insuficiente. La baza întemeierii satelor în subcarpaţi a stat factorul economic.
Acesta a fost reprezentat în acest caz de zootehnie şi de agricultură în general, dar şi de exploatarea lemnului.
Acest tip de economie a dat şi principalele tipuri de roiri: a) – agricole
b) – pastorale
c) – forestiere
În urma roirilor agricole au luat naştere satele : Negoşina, Gonţeşti şi Valea lui Dragomir, însă o contribuţie importantă a avut-o şi elementul social care a dus la formarea a două subcategorii:
– satele de moşneni (satul Gonţeşti şi parţial satul Negoşina);
– satele de clăcaşi (satele ale căror locuitori lucrau pe moşiile boiereşti: Valea lui Dragomir şi o parte din Negoşina).
Datorită creşterii numărului moşnenilor s-au declanşat roiri care au dus la întemeierea unor cătune la o oarecare distanţă de satul-matcă.
Este cazul cătunelor Bondrea (care aparţine satului Negoşina) sau Muscel (ce intră în componenţa satului Şuchea).
Roirile pastorale au contribuit la formarea unor stâne izolate situate pe dealuri.
Aşa este de exemplu vârful Stânii, care judecând după toponimia lui se poate constata că în trecut indica un loc păstorit intens.
Cercetând hărţile vechi în paralel cu cele actuale putem observa că suprafaţa pe care o ocupau pădurile în trecut era cu mult mai mare.
Defrişările s-au efectuat în principal pentru obţinerea de terenuri favorabile agriculturii şi păstoritului. Defrişarea nu este singurul mod de a scăpa de pădure. În unele cazuri s-a apelat la incendierea lor.
Un exemplu elocvent este cel al actualului centru de reşedinţă al comunei – Căneşti.
El s-a numit la început Pârlita şi s-a format prin arderea pădurii din acest loc .
Primul sat a cărui atestare documentară se cunoaşte este satul Negoşina, aceasta indică existenţa acestuia încă din sec. al XVI-lea, mai exact din 14 iulie 1538, unde Cană este numele unui dregător al domnului Radu Voievod – Radu Paisie, care este întărit împreună cu fraţii săi Capotă şi Jitianu şi vărul lor Gonţea – văr primar – „ca să le fie ocină în Negoşina, cinci părţi de ocină fiindcă le este lor veche şi dreaptă ocină, dedină şi curăţită şi cu foc şi cu muncă încă în zilele lui Dan voievod cel Bătrân”.
În hrisovul datat 6 iunie 1545 „Mircea voievod (Mircea al III-lea Ciobanu) împuterniceşte pe Cană şi cu fraţii săi, anume Capotă şi Gonţea şi Stoian ca să le fie ocină în Negoşina, jumătate pentru că le este veche şi dreaptă şi dedină încă din zilele răposatului Dan Voievod şi au curăţat cu securea şi cu sapa şi cu focul în pădurea deasă şi tare”.
Din cele două documente rezultă o neconcordanţă în sensul că în primul document se vorbeşte despre Gonţea – vărul lui Cană, iar în cel de-al doilea document acelaşi Gonţea apare ca frate al lui Cană (date extrase din „Documente privind Istoria României, veacul XVI B, Ţara Românescă 1951, vol. II”).
După alte surse, comuna este atestată printr-un hrisov al lui Matei Basarab ce datează din anul 1643.
Aceştia susţin că satul a fost întemeiat de un grup de ţărani răsculaţi din Vintilă-Vodă, pedepsiţi de judecătoria domnescă cu alungarea din sat.
Ei s-au stabilit aici sub conducereaunui anume Dragomir „Frige Câine”, de unde ar proveni denumirea de Căneşti („Buzău. Ghid turistic al judeţului” – L. Băciucu, V. Georgian, A. Piţu; Editura Sport-Turism, 1978).
Din punct de vedere cronologic şi studiind atât materialele documentare cât şi cel cartografice reiese că următorul sat datează din sec.al XVII-lea. Este vorba de satul Păcurile.
Urmează apoi în ordine: satele Căneşti şi Şuchea (sec. al XVIII-lea), satele Valea Verzii şi Valea lui Dragomir (sec. al XIX-lea).
Satul Gonţeşti este singurul despre care nu se cunoaşte nimic în ceea ce priveşte vechimea lui.
Singurul lucru cert este că s-a format după anul 1857, întrucât pe harta Szatmary apărută în acest an, satul Gonţeşti este singurul dintre satele actuale ale comunei care încă nu figurează.
Satele s-au format prin extindere în timp în jurul vetrelor de sat. Un factor deosebit de important în dezvoltarea satelor comunei a fost cel fizico-geografic şi anume alunecările de teren, fenomene destul de frecvente în toată aria subcarpaţilor.
În „Dicţionarul geografic al judeţului Buzău” din anul 1892 se menţionează că „în urma fugirii pământului şi dărâmării caselor, locuitorii cătunului Căneşti s-au împrăştiat în cătunele Gonţeşti şi Pârlita”.
Locuitorii mai în vârstă spun că în nordul satului Căneşti ce poartă azi denumirea de Barchezi a existat un cătun ce a dispărut în urma unor evenimente similare celor de mai înainte, gospodăriile şi populaţia acestuia mutându-se tot în Pârlita.
